Intamplarea am auzit-o povestita de cativa romani care au vizitat Myanmar, fosta Birmanie, in urma cu cateva luni, chiar in timpul revoltelor pentru democratizare.
Traseul stabilit de agentia de voiaj a purtat grupul de turisti in statul Shan, in vestul tarii, tinut al drogurilor controlat de armate personale ale afaceristilor locali. Romanii au ajuns si la lacul Inle, o intindere de apa aflata intr-o depresiune montana, cu o suprafata egala cu jumatate din Bucuresti. Aici traiesc mai multe comunitati lacustre care cuprind cateva mii de birmanezi saraci ca degetul, a caror existenta nu este consemnata in niciun registru de evidenta al populatiei. Totul e precar si pare ca sta sub semnul provizoratului. Indeletnicirea de capetenie este pescuitul, iar romanii care au fost acolo s-au crucit vazand cu ce barci fragile ies in pustietatea acvatica baieti de nici 12 ani, singuri.
Pe lac se afla si ceea ce turistilor le este prezentat drept „Monastery of the Jumping Cats”, o constructie de lemn, probabil tec, cu o vechime de cateva sute de ani. Locul are pentru europeni, pe langa frumusetea exotica, un aer de pace budista. Baieti de la noua la 18 ani, rasi in cap, imbracati cu rasele caramizii – specific Burmei, spre deosebire de calugarii tailandezi care au togi portocalii – pierd vremea pe la bucatarie sau se joaca cu pisicile. Pentru ca aici la tot pasul torc pisici. Cat e ziua de lunga tinerii monahi pot fi vazuti cum, ingenuncheati, indeamna felinele sa sara printr-un cerc de sarma.
Intr-un astfel de tinut lacustru din sud-estul Asiei, intr-un spatiu rupt de civilizatie, unde timpul nu este masurat decat de turisti, in cel mai autentic decor budist, a sosit grupul de romani pe care il pomeneam la inceput. Conationalii nostri au facut fotografii si au incercat sa interactioneze cu blanzii localnici. Intr-o engleza mai degraba onomatopeica, acestia din urma i-au intrebat pe vizitatori de unde sunt. Ei bine, la auzul numelui „Romania”, calugarii budisti din Myanmar, copii ai unei alte lumi decat cea in care traim, au gasit un un reper si au inceput sa-l strige: Mutu! Mutu! Mutu!
Daca ar fi insa sa vorbim despre imaginea Romaniei, asa cum se articuleaza chiar aici, in tara, lucrurile sunt ceva mai previzibile si mult mai putin spectaculoase. Connaiseurul culinar Patrick Pettenuzzo vorbeste printre altele despre cum a aratat micul-dejun in aceasta vara la hotelurile si la restaurantele de pe litoralul romanesc, deloc flatant pentru industria ospitalitatii autohtone. Dar cultura micului dejun la noi, abordata mai pe larg intr-un alt articol, este doar unul din subiectele acestui numar, alaturi de teme precum piata spirtoaselor, oferta de textile si de decoratiuni, vestimentatia si echipamentul de protectie pentru personal s.a., toate din spatiul HoReCa.
|
